Snowpiercer. Societatea ca un tren de cursă lungă

Mai devreme am vizionat filmul ”Snowpiercer”, o producție a anului 2013 care înfățișează societatea într-un plan temporal futurist, orânduită ierarhic într-o manieră orizontală când, din cauza modificărilor climatice (i.e. încălzirea globală) temperaturile scad în mod dramatic iar locuitorii planetei sunt nevoiți să se adapteze.

Dl. Wilford, un magnat, ușor dezaxat, proprietarul unei afaceri industriale în domeniul căilor ferate, prevăzând această catastrofă și deci, datorită inuiției sale geniale, pentru că orice om sclipitor trebuie să fie și puțin sonat, construiește un tren special al cărui motor pare să fie asemeni motoarelor free-energy imaginate de Tesla, iar o parte dintre oameni se refugiază în acest tren imens, închis ermetic care era menit să fie asemeni unei arce noahiene, gata să salveze o parte dintre oameni dar și din natură, interiorul fiind destinat și gândit ecosistemic. Pentru că și Marx avusese astfel de idei ciudate cu tentă salvaționistă, proiectul trebuia să mențină pasagerii constant într-o stare optimă. Este interesantă aici, păstrarea ierarhiei piramidale, ”feroviare în cazul de față, unde ultimele vagoane aparțineau persoanelor sărace, iar celelalte elevându-se până spre locomotivă, unde trăia dl. Wilford, care era tratat ca și un zeu. Îmi aduc aminte de mesajele comuniste (”Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!”) de spălare a creierului folosite de bolșevici pentru spălarea creierului noilor comuniști, care nu degeaba erau numiți, pionieri… asemenea era tratat și Wilford, copiii se uitau la TV și vedeau povestea marelui Wilford încă din copilărie, când visase la acest tren. Oamenii modești din ultimele vagoane, traumatizați fiind de incidentele apărute în primă instanță, în urmă cu 15 ani de la marele îngheț, fuseseră ”nevoiți” să recurgă la acte odioase de canibalism. Aceștia, reușesc în cele din urmă să scape și să traverseze ușor, ușor întregul tren, pierzând o mare parte dintre ei în lupta cu securitatea are apăra locomotiva și vagoanele superioare. Îmi aduce aminte și de scena din filmul ”Mașina timpului”, când oamenii din peșteri, care se adaptaseră diferit la mediu, întunericul transformându-i în niște monștrii antropofagi, ieșeau din când în când și mâncau câte un om pașnic din palierul de suprafață… numai că aici, oamenii din față, nu erau deloc pașnici, își urmăreau interesul și binele individual. Apoi, ne putem gândi la repetatele răscoale ale țăranilor iobagi împotriva nobilimii, la Jesse James care jefuia magnații și împărțea banii săracilor ș.a.m.d. Deoarece procesul de selecție naturală nu se putea efectua în mod normal dat fiind ambientul feroviar neobișnuit, câteodată bogații infiltrau în rândurile claselor mai joase ”spioni” care ajutau și stârneau controlat revolte, care desigur, urmau a fi înăbușite. Ideea erau viețile omenești care trebuiau curmate în scopul ecosistemic, menținerii homeostraziei sociale. Cert este că aceste scenarii exprima calitatea egocentrică neschimbătoare a omului, indiferent de condițiile environmentale. Putem să asemuim și societatea modernă și nu numai cu un tren în care clasele sociale sunt împărțite pe vagoane, săracii,  reprezeântând pătura de jos în teoria verticală, aceștia neavând niciodată un loc la masa bogaților, având chiar interdicție în lumea lui Wilford & Co. Metafora trenului poate fi gândită în analogie și cu tendința de goană, de fugă și avidie a omului modern, dar și cu overthinking-ul care derivă din acest comportament, un homo areligiosus, cum îl numea Eliade, care moștenește o existență înnourată, de zbatere și tulburare neurovegetativă, o credință oarbă în raționalitatea și materialismul excesiv.

Finalul este apoteotic, săracii cuceresc trenul și o mică parte din supraviețuitori, reușesc să evadeze afară, unde clima se îmblânzise, drept dovadă era chiar ursul polar care se cățăra mândru pe colinele înzăpezite încă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *